Biserica mare

În scurtă vreme Anastasie Crimca urcă din nou treptele înaltei ierarhii a bisericii otodoxe din Moldova, şi pe vremea când era episcop de Roman, începe construirea bisericii mari pe care când o va termina era deja în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În anul 1609 biserica mare a mănăstirii Dragomirna este deja terminată şi s-a sfinţit la 1 septembrie cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. La noua biserică pisania lipseşte, ca şi când cea mai veche a bisericuţei schitului ar fi fost îndestulătoare. Elementele constructive ce au stat la execuţia bisericii mari sunt cele tradiţionale ale stilului moldovenesc, cu influenţe din ţările vecine, dezvoltate în situaţia Dragomirnei până la un nivel nemaîntâlnit anterior ei.

Pornind de la planul alungit fără absinde laterale a multor biserici din secolul al XVI-lea, având o distribuţie interioară cu pridvor, pronaos, naos şi altar, foarte apropiată de cea a bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava vecină, biserica mare a Dragomirnei se deosebeşte de aproape toate celelalte monumente religioase anterioare prin aceea că se încheie către apus prin o absidă poligonală, ca şi biserica din Bălineşti. Ceea ce apare cu totul nou în arhitectura religoasă moldovenească, prin zidirea bisericii mari a Dragomirnei, sunt proporţiile neobişnuite.
Tendinţa de relativă înălţare a bisericilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea se transformă la Dragomirna într-o adevărată ieşire din scară, înălţimea clădirii în raport cu lăţimea sa fiind excesivă. Dimensiune bisericii sunt: lungimea de 35 metri, lăţimea aproximativ 9,5 metri iar înălţimea de aproximativ 42 de metri.

Marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa „Neamul românesc din Bucovina” afirma: „Vedere bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă si îngustă ca o cutie de sfinte moaşte şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie”.
Dacă bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, se caracterizează printr-o decoraţia a faţadelor bazată pe alternarea cărămizii simple şi smălţuită cu piatră brută, întregul ansamblu fiind înviorat de discuri policrome de ceramică; dacă bisericile secolului al XVI-lea sunt vestite prin pictura exterioară, secolul deschis de biserica cea mare a Dragomirnei, se îndreaptă tocmai prin acest monument spre un nou sistem decorativ, constând în prelucrarea artistica a pietrei, materialul folosit acum cu precădere la înălţarea lăcaşului.

La Dragomirna faţadele bisericii mari sunt lucrate din piatră brută, însă pilaştrii cărora le revine aici deosebitul rol decorativ, sunt alcătuiţi din blocuri de piatră cioplită şi şlefuită. Porniţi de pe un soclu puternic, destul de ridicat şi mult ieşit în afară, pereţii sunt împărţiţi în două spre mijlocul înălţimii lor de un brâu torsadă de piatră ce înmănunchiază trei tori răsuciţi alternativ ca o funie.

Originea acestui element decorativ trebuie căutată în Georgia şi Armenia, regiuni ale căror influenţe artistice, au pătruns încă din secolul al XVI-lea până în Ţara Românească la cunoscuta ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş; însă la Dragomirna tradiţia spune că mitropolitul Crimca l-ar fi aşezat aici cu o semnificaţie aparte: simbol al celor trei virtuţi creştineşti, Credinţă, Nădejde şi Dragoste, simbol al Sfintei Treimi şi ca un îndemn lăsat urmaşilor ca prin unitatea de credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, românii din cele Trei Principate să rămână uniţi peste veacuri. Pilaştrii relativ masivi şi laţi, ritmic distribuiţi pe faţadele laterale, iar doi dintre ei aşezaţi în axul bisericii, întărită la bază cu contraforturi, sunt legaţi între ei sub cornişă prin două şiruri de arcaturi, din care unul puţin reliefat faţă de suprafaţa zidului, iar celălalt bogat ornamentat cu modele florale. Chenarele acestor ferestre ca şi uşa pridvorului conţin unele elemente de factură gotică. Astfel arcurile în acoladă încadrate în rame dreptunghiulare, cu baghete încrustate la colţuri de la ferestrele naosului şi ale pronaosului şi de la uşi, amintesc de împodobirea influenţată de gotic din veacul anterior, pe când ferestrele pridvorului mai mari şi în arc frânt cu menouri şi cu lunete ajurate sunt ecouri de gotic târziu moldovenesc.

Dar folosindu-ne de cuvintele marelui istoriograf Nicolae Iorga, frumuseţea de nedescris a Dragomirnei, o reprezintă turla, giuvaerul acesta lucrat cu iubire fără de margini, care e împodobit cu o mare bogăţie de podoabe. Trandafiraşii de piatră sunt răspândiţi darnic înflorind orice colţişor şi astfel întreaga turlă pare un rug de floare învoalată. Nota puţin exotică întâlnită pentru prima oară în arhitectura Moldovei, în decorul dăltuit în piatră al turlei bisericii mari a Dragomirnei, se va transforma după trei decenii într-o trăsătura caracteristică la Biserica Sfiinţii Trei Ierarhi din Iaşi ale cărei faţade sunt în întregime acoperite cu broderie de piatră. Sculptura decorativă de la turla este de o mare bogăţie, varietate şi măiestrie.

Aici întâlnim un vast repertoriu de motive ornamentale, geometrice şi vegetale, rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat. Impresia de broderie este obţinută şi prin tehnica utilizată la sculptura blocurilor de la turlă, ornamentele şi profilele desfăşurându-se pe un singur plan, aproape fără diferenţe de relief. Această ornamentare deosebită detaşează turla de întreg ansamblul, încununând nu numai biserica ci întreaga mănăstire ca un element aparte, ca o emblemă.